„De unde venim? Încotro ne îndreptăm?” – „Origini” de Dan Brown

”De unde venim? Încotro ne îndreptăm?”

Dan Brown a știut întotdeauna să atragă cititorii cu teme incitante, cu subiecte care au preocupat oamenirea de-a lungul veacurilor.

Prima așa-zisă întâlnire cu Dan Brown am avut-o în 2007, la un an după apariția filmului „Codul lui Da Vinci”. Am primit cartea cadou de ziua mea de la doi prieteni din liceu și am citit-o în mai puțin de două zile.

Read more

Zgomotul și furia/ William Faulkner (ocartepelună#2)

Faulkner spunea despre Zgomotul și furia că este cel mai bun roman scris de el vreodată.

Romanul descrie decăderea familiei Compson. Acesta începe haotic, așa cum gândesc personajele. Deși toți au conștiința apartenenţei la familie, sunt individualiști și au așteptări mai mari de la ceilalți decât de la ei înșiși.

Ferestrele noastre erau întunecate. La intrare nu era nimeni. Când am intrat am mers pe lângă peretele din stânga, dar nu era nimeniș doar scările arcuindu-se în sus în umbră ecourile pașilor generațiilor triste ca praful ușor peste umbre, pașii mei trezindu-i ca praful, ca lin apoi să se așeze iarăși.

Read more

Ikigai – un scop în viață

De mici auzim că trebuie să ne facem „un scop în viață”.

Se pare că japonezii se pricep cel mai bine la asta. Sunt cei mai longevivi oameni din lume și concurează cu danezii la fericire. Doar că la ei nu vine ca o obligație socială, ci ca un concept de viață. Scopul fiecăruia este de a-și găsi ikigai-ul și de a-l practica până la finalul vieții. Ikigai înseamnă „fericirea de a fi mereu ocupat” și de a face ceea ce îți place. Read more

„Mica enciclopedie Likke” – există oameni fericiți?

Exercițiu: încearcă să îi explici unui copil bucuria din timpul jocului în contrast cu bucuria de a câștiga.

Da… Cam așa de greu trebuie să le fie celor de la Institutul de Cercetare a Fericirii din Copenhaga să explice ce anume este fericirea și unde îi găsim pe oamenii care trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți. Sigur este un subiect care va dăinui mulți ani și care poate nu va fi elucidat nicicând.

Ziceam aici că abia aștept să citesc „Mica enciclopedie Lykke. În căutarea celor mai fericiți oameni din lume”. Problem solved. Este încă o cărticică despre fericire de la Meik Wiking. De această dată, termenul lykke este tradus exact prin fericire și farmecul este redus.

IMG_20180227_215056.jpg

Recunosc, nu m-a prins atât de tare ca prima enciclopedie deoarece conține mai multe statistici decât lucruri drăgălașe.

De exemplu, începe cu o clasificare a fericirii în trei dimensiuni. Fericirea afectivă  este descrisă oarecum în hygge și se referă la fericirea de moment. Fericirea cognitivă este fericirea generală pe care se axează cartea despre lykke. Dimensiunea eudemonică a fericirii este un concept nou și vechi totodată, fiind amintit Aristotel care considera viața plină de sens și scop centrul fericirii. Legat de a treia dimensiune, am citit de curând „Ikigai. Secrete japoneze pentru o viață lungă și fericită” despre care sper să scriu în curând. Poate clasificările sunt o problemă doar pentru mine.

Și dacă tot vorbim de statistici, se pare că România se situează pe locul 57 în lume în topul fericirii (din 155). Frații noștri din Moldova sunt pe locul 56.

Sunt analizate pe rând: banii, fericirea, libertatea, încrederea, bunătatea și faptul de a fi împreună.

Priceless sunt câteva ponturi pentru fericire: cumpără ceva ce vei folosi peste câteva luni (un city break ♥), ieși la plimbare cu bicicleta (sper să vină primăvara), adoptă un bunic, citește beletristică (dezvoltă empatia), oferă zâmbete (sunt gratis).

IMG_20180227_215028.jpg

Dacă subtitlul enciclopediei hygge, „Rețeta daneză a fericirii”, se apropie oarecum de realitate, „În căutarea celor mai fericiți oameni din lume” m-a păcălit. Pentru mine este forțată apariția cărții și puteam trăi liniștită doar cu prima.

PS: azi este Ziua Internațională Hygge – puneți mâna pe: ciocolată caldă, mănuși, fulareeeee, lumânări.

 

O prietenie dureroasă – „Tetralogia Napolitană”

Mulți sunt cei care au încercat de-a lungul timpului să descopere adevărata identitate a celei sau celui care stă sub pseudonimul Elenei Ferrante. Mie îmi place să cred că este femeie și că personajele cărților există acolo, undeva.

Publicată pentru prima dată în 1992, autoarea a reușit să se mențină în anonimat. De altfel, ziaristul Claudio Gatti a fost aspru criticat atât de editura autoarei, cât și de fanii acesteia și de alți scriitori atunci când a „demascat-o” în 2016.

De ceva timp urmăream să-mi cumpăr „Prietena mea genială”, dar de fiecare dată mă pierdeam cu titluri aparent mai interesante. Regret acum, ținând cont că niciuna dintre achizițiile din ultimii doi ani nu se ridică la nivelul Tetralogiei. Cum colegele mele de birou sunt iubitoare de cărți, am avut norocul ca una dintre ele să-și cumpere cele patru volume și să mi le împrumute.

Amica-geniale-ciclo-Elena-Ferrante-1024x400
Ediția princeps

Dacă Accabadora și Tărâmul lămâilor au stârnit un dor de Sicilia, la fel s-a întâmplat cu Napoli în cazul Tetralogiei Napolitane. Trebuie să plănuiesc un ♥ city break ♥

Romanul este construit în jurul poveștii a două prietene: Lenú ( sau Lenuccia, Elena Greco) și Lina (sau Lila, Raffaella Cerullo). Ambele provin din familii sărace și răzbat către un viitor mai bun.

Primul volum, Prietena mea genială, debutează în copilăria celor două fete. După ce primesc o sumă de bani într-o oarecare împrejurare, își cumpără o carte. Lectura le determină să plănuiască să devină scriitoare și să schimbe lumea cu romanele lor. Totodată, începe competiția dintre cele două la învățătură – aceasta le va urmări întreaga viață. Lina demonstrează că are talent prin scrierea unei povestiri, iar Lenú compensează prin perseverență.

Povestea noului nume este a doua carte din serie și prima ruptură majoră dintre cele două. În timp ce una continuă studiile, cealaltă devine casnică. O serie de personaje influențează viața cartierului napolitan, chiar dacă multe dintre ele au impresia că Lina este cea care îi manipulează pe toți.

În Cei care pleacă și cei care rămân personajele cu care ne-am obișnuit ajung adulți în adevăratul sens al cuvântului și urmează drumuri diferite. Elena devine o femeie cu aspirații de intelectual care aderă la ideile bărbaților de care se îndrăgostește, iar Lina intră într-o perioadă de declin pentru a-și reveni până la sfârşitul celei de-a treia cărți. Legătura dintre ele, invizibilă, rămâne la fel de puternică. Lenú nu încetează să se compare cu prietena ei. Din pacate, gândurile Linei rămân un mister.

— Chiar dacă ești mai bună decât mine, chiar dacă știi mai multe lucruri, nu mă părăsi.

Ultimul volum, Povestea fetiței pierdute, ne prezintă un cartier diferit de cel al copilăriei, dar în care se regăsesc deopotrivă urmele trecutului și probleme moderne. Cele două prietene se confruntă cu diverse probleme în educația propriilor copii. Punctul culminant al poveștii este abrupt și dureros.

Lenú și Lina nu se caută pentru lungi perioade de timp pentru ca întotdeauna să se reîntoarcă la prietenia lor. Prin cuvinte alese cu dibăcie Lina provoacă suferință și Lenú are impresia că o face cu ură. Rareori, în momente de slăbiciune, Lina își declară dependența de prietena ei.

Tu ești blândă, Lenú, cu mine ai avut multă răbdare. (…) De aceea, te rog, daca te jignesc, dacă-ți spun lucruri urâte, tu astupă-ți urechile, nu vreau să fac asta, dar o fac. Te rog, te rog să nu mă părăsești acum, altfel mă prăbușesc.

Tetralogia napolitana
Ediția românească, publicată de Pandora

Tabloul cartierului și al Italiei sunt completate de probleme istorice, politice și sociale la care personajele noastre nu sunt doar observatori. Găsesc din nou, ca și în Accabadora, asemănări cu societatea noastră și probleme comune: lipsa dreptului la educație, violența domestică, corupția și altele.

Încă n-am întâlnit om care să citească Tetralogia Napolitană și să nu-i placă. Abia aștept să citesc Fiica ascunsă – sunt sigură că va fi tot o delectare.

,,Noaptea de foc” – când universul cărții te absoarbe

Mi se întâmplă tot mai des în ultima vreme să rămân blocată în universul vreunei cărți; nu reușesc să citesc altceva sau să scriu o perioadă. Mihaela îi spune reading slump.

Am citit anterior vreo cinci cărți de Éric-Emmanuel Schmitt și subiectele mi s-au părut suficient de accesibile. ,,Cea mai frumoasă carte din lume” – titlu ușor narcisist, volum de povestiri; similar cu Alice Munro – ne propune întâmplări la care nu ne-am fi gândit niciodată, dar care devin posibile. Poate cea mai cunoscută este însă ,,Oscar și Tanti Roz” – o cărticică de 114 pagini, care se citește într-o oră și se simte o viață. De celelalte nu îmi amintesc prea mult. Nu este, din acest motiv, un autor pe care să-l caut, ci unul pe care îl citesc din întâmplare.

Deși intenționez să scriu aici despre cât mai multe dintre cărțile pe care le citesc, nu am pornit cu acest gând legat de ,,Noaptea de foc”.

Avem, de astă dată, o călătorie personală. Cu toate că pleacă în Sahara cu scopul de a scrie un scenariu de film biografic, nu suntem lămuriți cu privire la rezultatul acesta profesional, ci cu privire la un episod autobiografic din viața sa.

Mă cheamă Éric-Emmanuel Schmitt, sunt fiul lui Paul Schmitt și exist.

Filosof, este într-o continuă căutare a sensului vieții și repetă mai multe fraze ca pe mantre de-a lungul textului.

Adevărata mea față mă așteaptă pe-acolo, pe undeva.

Spre deosebire de colegul său de drumeție, Schmitt leagă discuții cu ceilalți membri ai caravanei. Un episod care îmi va rămâne în memorie este acela în care ghidul lor local, Abayghur, se roagă. Este o imagine a trupului în genunchi, cu apusul în fundal. Momentul duce la discuții pe tema credinței cu o călătoare; fără a intra în polemici adânci, își declară lipsa de credință.dav

Punctul culminant este pierderea de restul grupului pentru o noapte. Cum e să fii singur, rătăcit, în mijlocul deșertului? Ce situație mai potrivită de a te autoexamina?

Îngropat.

Soluția pe care o găsește pentru a se proteja de frig pe timpul nopții este pământul. Îngropat în nisip, nu îi vine a crede ce greutate poartă. Se contopește cu groapa lui și caută poziția de fetus. Îmi amintește de prima poezie pe care ne-a dat-o profesorul de română din liceu să o comentăm și din care nu-mi mai amintesc decât: ,,O mână de carne/ O palmă de pământ…”

Experiența devine cosmică pentru că sufletul se desparte de trup și călătorește în timp și spațiu. Din nou, am în gând o frază a cărei origine îmi este străină: ,,Oare cum s-o despărți sufletul de trup?” Își numește răpitorul Dumnezeu sau Dumnezeu devine răpitor… În orice caz, la întoarcerea în trup, mintea lui de filosof primește noi sensuri ale existenței.

Totul are un sens. Totul este întemeiat.

Călătoria fizică devine una spirituală. Dacă la începutul drumului îi este străină nevoia lui Abayghur de a se ruga, la final el este este cel care se roagă sub privirea celui din urmă. Schimbarea se produce chiar și asupra unor lucruri simple: dromaderul urât și deformat de la începutul călătoriei devine suplu, blând, sobru.

În epilog, autorul recunoaște cele două nașteri ale sale: 1960 Lyon și 1989 Sahara. Deși nu își propune să te facă să ai credință, ridică semne de întrebare și noi posibilități.

Numele cărții este inspirat de noaptea de foc a lui Pascal (matematicianul care i-a chinuit pe unii dintre noi).

Am mai multe cărți începute pe care plănuiesc să le termin până în 31 ianuarie (când scriu rândurile acestea este 28 ianuarie), dar nu mă pot despărți de amintirile invocate de experiența domnului Schmitt. Sau sunt cuvinte trimise de altcineva?