Cu autobiografia lui Jung sunt mai aproape de psihologie decât oricând. Am zis deja că nu sunt o fană a cărților de dezvoltare personală și de aceea nu am abordat până acum cărți care au legătură cu psihologia.

Jung nu a intenționat să scrie o autobiografie. A făcut-o doar la insistențele asistentei sale, Aniela Jaffe. Inițial, ea a fost cea care asculta istorisirile lui Jung și le transcria. Ulterior, psihologul a devenit interesat și câteva capitole îi aparțin în totalitate.

Fiu de preot, Jung îi semăna mai mult mamei. Intuiește eforturile pe care le face tatăl său în privința credinței, dar nu abordează niciodată subiectul. În mama sa vede similitudinea privind cele două personalități ale fiecăruia.
Încă din copilărie, observă că este diferit de ceilalți copii și își pune întrebări existențiale. Se consideră superior chiar și profesorilor săi, deși la maturitate își dă seama că nu avea acest drept. Este considerat un ciudat de colegi și profesori, iar părinții își fac griji.

Cunoașterea proceselor derulate în fundal mi-a prefigurat de timpuriu relația cu lumea. În fond, ea a fost încă din copilărie așa cum este și astăzi. Copil fiind, mă simțeam singuratic și la fel sunt și în ziua de azi, pentru că știu și trebuie să indic lucruri de care ceilalți, pare-se, nu știu nimic și, în cele mai multe cazuri, nici nu vor să știe nimic.

De remarcat în copilărie sunt două aspecte. Conștientizare timpurie a celor două personalități: Numărul 1 (el însuși) și Numărul 2 (un bătrân); acestea îi vor influența, pe rând, întreaga existență. Apropierea de natură: se așează deseori pe o piatră la marginea dintre sat și pădure și nu știe dacă el este piatră sau piatra este el.

În liceu, are momente când este un elev strălucit, dar își dă seama că iese astfel în evidență și se retrage în mediocritate.

Ca psihiatru, ni se dezvăluie pentru prima dată ca un om foarte bun, care este realmente interesat de soarta celorlalți. Dacă până atunci țelul spitalelor de psihiatrie era să stabilească diagnostice, Jung se axează pe găsirea unor metode de tratare a bolilor psihice.

Freud era considerat la vremea respectivă aproape un lunatic de specialiștii în psihiatrie. În acesta găsește inspirație pentru teoriile legate de vise, de moștenirea genetică și experiențele inconștientului care le determină.

Deși era de acord cu ideile lui, Jung cugetă îndelung dacă să îi ia apărarea sau nu. O face și devin prieteni. Freud era foarte subiectiv și reacționa urât la contraziceri. Din nou, Jung are rețineri în a publica un studiu despre care știa că poate duce la o ruptură. Știind că nu își poate evita propria părere, publică lucrarea și prietenia celor doi ia sfârșit. Este momentul în care se apropie și mai mult de Théodore Flournoy în care găsește o figură paternă.

Regret multe prostii izvorâte din încăpățânarea mea, dar dacă aceasta n-ar fi fost o însușire de-a mea, nu mi-aș fi atins țelul.

Experiențele interioare și visele monopolizează viața lui Jung odată cu moartea soției.

Se știe că era foarte apropiat de aceasta și că îi împărtășea gândurile chiar și de la depărtare prin scrisori aproape zilnice. Se retrage un timp într-un turn pe care l-a construit pe malul unei ape. Interesant este modul în care conștientizează visele și încearcă să evite exagerările.

Orice formă de patimă e ceva rău, indiferent dacă e vorba despre alcool sau morfină ori despre idealism.

Visele și trăirile interioare, precum și termenii de specialitate sunt greu de înțeles pentru neinițiați. Jung are totuși, în măsura posibilității, un limbaj prietenos. Știu că atunci când am citit „Teoria relativităţii pe înţelesul tuturor” a lui Einstein nu am rezonat cu titlul.

Dacă psihologia ar fi o direcție pe care să-mi doresc să o urmez, cu siguranță Operele complete ale lui Jung ar urma pe lista obligatorie de lectură. Sunt conștientă însă de timpul necesar studierii volumelor și nu mă încumet.

Deși a avut multe pasaje grele, a fost o plăcere să citesc autobiografia lui Jung și sunt mult mai atentă la visele mele acum. Va urma și Freud în curând 🙂