N-am mai scris de muuuuult timp pe blog, dar am simțit că nu este suficientă o postare pe instagram pentru biografia lui Coco Chanel.
Coco Chanel a fost prima femeie care a purtat pantaloni. Photo credit
Trebuie să menționez că autoarea, Edmonde Charles-Roux, a fost în primul rând jurnalistă și apoi scriitoare. Nu am știut asta și mi-a cam displăcut stilul mult prea științific al biografiei.
Am un prost obicei să nu rețin numele autorilor și mă interesez despre ei abia după ce termin de citit cărțile. Despre Edmonde nu am știut că este femeie sau bărbat și, deși m-am tot întrebat pe parcurs, mi-a fost lene să caut. Am bănuit că este femeie din cauza stilului mega-critic la adresa lui Coco – sigur un bărbat ar fi fost acuzat de misoginism dacă scria în asemenea hal.
Până spre finalul cărții m-a surprins oscilația autoarei între admirație și dezgust la adresa ”muzei”.
In order to be irreplaceable one must always be different.
Coco Chanel s-a ascuns. Mai întâi de originile ei, apoi de curriculum vitae și apoi de legăturile cu naziștii – se spune că ar fi fost agent. A încercat, mai ales, să ascundă orice eșec. A vrut să devină cântăreață, dar nu avea voce.
Sigur, contribuția la trezirea spiritului independent al femeii nu este de neglijat. A inovat prin stil, modă, atitudine.
Mi-a luat vreun an să termin cartea. Mă prindea câte un capitol, îl citeam pe nerăsuflate și ziceam: ”Acum e momentul ăla în care începe să-mi placă!”, apoi mă enerva ceva și o abandonam zile/ săptămâni.
Am apreciat-o mai mult pentru informațiile istorice decât pentru scriere.
E de citit dacă te interesează moda și antreprenoriatul.
Faulkner spunea despre Zgomotul și furia că este cel mai bun roman scris de el vreodată.
Romanul descrie decăderea familiei Compson. Acesta începe haotic, așa cum gândesc personajele. Deși toți au conștiința apartenenţei la familie, sunt individualiști și au așteptări mai mari de la ceilalți decât de la ei înșiși.
Ferestrele noastre erau întunecate. La intrare nu era nimeni. Când am intrat am mers pe lângă peretele din stânga, dar nu era nimeni și doar scările arcuindu-se în sus în umbră ecourile pașilor generațiilor triste ca praful ușor peste umbre, pașii mei trezindu-i ca praful, ca lin apoi să se așeze iarăși.
Eram prin liceu când mi-a fost recomandată pentru întâia oară „Adela“ și încă un roman. Titlul celui din urmă s-a pierdut în timp, dar am găsit volumul lui Garabet Ibrăileanu la anticariat acum două luni. Am știut că i-a venit rândul.
M-a cucerit de la a doua pagină cu un fragment de tsundoku.
De mici auzim că trebuie să ne facem „un scop în viață”.
Se pare că japonezii se pricep cel mai bine la asta. Sunt cei mai longevivi oameni din lume și concurează cu danezii la fericire. Doar că la ei nu vine ca o obligație socială, ci ca un concept de viață. Scopul fiecăruia este de a-și găsi ikigai-ul și de a-l practica până la finalul vieții. Ikigai înseamnă „fericirea de a fi mereu ocupat” și de a face ceea ce îți place. Read more
Din când în când mai pun mâna pe câte o carte de dezvoltare personală, dar nu cred că voi deveni nicicând o fană a genului.
Brené Brown este o autoare la modă, care a apărut în diverse reviste (Self și Elle), la radio și televiziune și a fost chiar citată de Oprah. Am văzut chiar vorbe de duh din doamna Brown la o amică de pe facebook.
În general cărțile de acest gen au titluri dubioase, așa că nu m-am speriat de: „Darurile imperfecțiunii. Renunță la cel care crezi că trebuie să fii și acceptă-te așa cum ești. Ghid pentru o viață trăită din toama inima” (aici mai era un set de ghilimele, dar m-au pierdut pe drum). Recunosc, n-aș fi citit-o dacă nu mi-ar fi fost recomandată de un om de încredere (-5 puncte).
Cum e firesc, avem 10 pași pentru a ajunge în absolutul vieții trăite din toată inima – orice ar înseamna asta. Fiecare pas este descris într-un capitol care se încheie cu îndemnul: „Sapă adânc”. Nu prea adânc, atât cât să citești cum a reușit autoarea să rezolve respectivul pas și să nu înțelegi ce ai de făcut.
Faptul că pe fiecare pagină apare cel puțin o dată „eu am făcut…”, „eu am studiat…”, „studiile mele…” îmi amintește de Fluturii autohtoni. De altfel, rezultatele studiilor sunt reflectate doar prin schimbări produse în viața autoarei.
Nu vreau să învinuiesc faptul că citește cel puțin o dată pe an Alchimistul pentru toate clișeele, dar sigur îl face mândru pe Coelho.
Era cât pe ce să cedez la reinterpretarea unui citat de-al lui Mark Twain („Dansează ca și cum nu te-ar vedea nimeni. Cântă ca și cum nu te-ar asculta nimeni. Iubește ca și cum nu ai putea fi niciodată rănit și trăiește ca și cum te-ai afla în Paradis”), ca pe rezultat al unei analize proprii de doi ani.
Râsul, cântecul și dansul creează conexiuni emoționale și spirituale. Ele ne reamintesc de singurul lucru care contează cu adevărat atunci când ne dorim mângâiere, inspirație, o sărbătoare sau vindecare: faptul că nu suntem singuri.
N-am renunțat cu speranța vreunei revelații la final. Nada. Așa îmi dau seama că mai trebuie să abandonez câte o carte pe la mijloc.
Exercițiu: încearcă să îi explici unui copil bucuria din timpul jocului în contrast cu bucuria de a câștiga.
Da… Cam așa de greu trebuie să le fie celor de la Institutul de Cercetare a Fericirii din Copenhaga să explice ce anume este fericirea și unde îi găsim pe oamenii care trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți. Sigur este un subiect care va dăinui mulți ani și care poate nu va fi elucidat nicicând.
Ziceam aici că abia aștept să citesc „Mica enciclopedie Lykke. În căutarea celor mai fericiți oameni din lume”. Problem solved. Este încă o cărticică despre fericire de la Meik Wiking. De această dată, termenul lykke este tradus exact prin fericire și farmecul este redus.
Recunosc, nu m-a prins atât de tare ca prima enciclopedie deoarece conține mai multe statistici decât lucruri drăgălașe.
De exemplu, începe cu o clasificare a fericirii în trei dimensiuni. Fericirea afectivă este descrisă oarecum în hygge și se referă la fericirea de moment. Fericirea cognitivă este fericirea generală pe care se axează cartea despre lykke. Dimensiunea eudemonică a fericirii este un concept nou și vechi totodată, fiind amintit Aristotel care considera viața plină de sens și scop centrul fericirii. Legat de a treia dimensiune, am citit de curând „Ikigai. Secrete japoneze pentru o viață lungă și fericită” despre care sper să scriu în curând. Poate clasificările sunt o problemă doar pentru mine.
Și dacă tot vorbim de statistici, se pare că România se situează pe locul 57 în lume în topul fericirii (din 155). Frații noștri din Moldova sunt pe locul 56.
Sunt analizate pe rând: banii, fericirea, libertatea, încrederea, bunătatea și faptul de a fi împreună.
Priceless sunt câteva ponturi pentru fericire: cumpără ceva ce vei folosi peste câteva luni (un city break ♥), ieși la plimbare cu bicicleta (sper să vină primăvara), adoptă un bunic, citește beletristică (dezvoltă empatia), oferă zâmbete (sunt gratis).
Dacă subtitlul enciclopediei hygge, „Rețeta daneză a fericirii”, se apropie oarecum de realitate, „În căutarea celor mai fericiți oameni din lume” m-a păcălit. Pentru mine este forțată apariția cărții și puteam trăi liniștită doar cu prima.
PS: azi este Ziua Internațională Hygge – puneți mâna pe: ciocolată caldă, mănuși, fulareeeee, lumânări.
Mulți sunt cei care au încercat de-a lungul timpului să descopere adevărata identitate a celei sau celui care stă sub pseudonimul Elenei Ferrante. Mie îmi place să cred că este femeie și că personajele cărților există acolo, undeva.
Publicată pentru prima dată în 1992, autoarea a reușit să se mențină în anonimat. De altfel, ziaristul Claudio Gatti a fost aspru criticat atât de editura autoarei, cât și de fanii acesteia și de alți scriitori atunci când a „demascat-o” în 2016.
De ceva timp urmăream să-mi cumpăr „Prietena mea genială”, dar de fiecare dată mă pierdeam cu titluri aparent mai interesante. Regret acum, ținând cont că niciuna dintre achizițiile din ultimii doi ani nu se ridică la nivelul Tetralogiei. Cum colegele mele de birou sunt iubitoare de cărți, am avut norocul ca una dintre ele să-și cumpere cele patru volume și să mi le împrumute.
Ediția princeps
Dacă Accabadora și Tărâmul lămâilor au stârnit un dor de Sicilia, la fel s-a întâmplat cu Napoli în cazul Tetralogiei Napolitane. Trebuie să plănuiesc un ♥ city break ♥
Romanul este construit în jurul poveștii a două prietene: Lenú ( sau Lenuccia, Elena Greco) și Lina (sau Lila, Raffaella Cerullo). Ambele provin din familii sărace și răzbat către un viitor mai bun.
Primul volum, Prietena mea genială, debutează în copilăria celor două fete. După ce primesc o sumă de bani într-o oarecare împrejurare, își cumpără o carte. Lectura le determină să plănuiască să devină scriitoare și să schimbe lumea cu romanele lor. Totodată, începe competiția dintre cele două la învățătură – aceasta le va urmări întreaga viață. Lina demonstrează că are talent prin scrierea unei povestiri, iar Lenú compensează prin perseverență.
Povestea noului nume este a doua carte din serie și prima ruptură majoră dintre cele două. În timp ce una continuă studiile, cealaltă devine casnică. O serie de personaje influențează viața cartierului napolitan, chiar dacă multe dintre ele au impresia că Lina este cea care îi manipulează pe toți.
În Cei care pleacă și cei care rămân personajele cu care ne-am obișnuit ajung adulți în adevăratul sens al cuvântului și urmează drumuri diferite. Elena devine o femeie cu aspirații de intelectual care aderă la ideile bărbaților de care se îndrăgostește, iar Lina intră într-o perioadă de declin pentru a-și reveni până la sfârşitul celei de-a treia cărți. Legătura dintre ele, invizibilă, rămâne la fel de puternică. Lenú nu încetează să se compare cu prietena ei. Din pacate, gândurile Linei rămân un mister.
— Chiar dacă ești mai bună decât mine, chiar dacă știi mai multe lucruri, nu mă părăsi.
Ultimul volum, Povestea fetiței pierdute, ne prezintă un cartier diferit de cel al copilăriei, dar în care se regăsesc deopotrivă urmele trecutului și probleme moderne. Cele două prietene se confruntă cu diverse probleme în educația propriilor copii. Punctul culminant al poveștii este abrupt și dureros.
Lenú și Lina nu se caută pentru lungi perioade de timp pentru ca întotdeauna să se reîntoarcă la prietenia lor. Prin cuvinte alese cu dibăcie Lina provoacă suferință și Lenú are impresia că o face cu ură. Rareori, în momente de slăbiciune, Lina își declară dependența de prietena ei.
Tu ești blândă, Lenú, cu mine ai avut multă răbdare. (…) De aceea, te rog, daca te jignesc, dacă-ți spun lucruri urâte, tu astupă-ți urechile, nu vreau să fac asta, dar o fac. Te rog, te rog să nu mă părăsești acum, altfel mă prăbușesc.
Ediția românească, publicată de Pandora
Tabloul cartierului și al Italiei sunt completate de probleme istorice, politice și sociale la care personajele noastre nu sunt doar observatori. Găsesc din nou, ca și în Accabadora, asemănări cu societatea noastră și probleme comune: lipsa dreptului la educație, violența domestică, corupția și altele.
Încă n-am întâlnit om care să citească Tetralogia Napolitană și să nu-i placă. Abia aștept să citesc Fiica ascunsă – sunt sigură că va fi tot o delectare.
Mi se întâmplă tot mai des în ultima vreme să rămân blocată în universul vreunei cărți; nu reușesc să citesc altceva sau să scriu o perioadă. Mihaela îi spune reading slump.
Am citit anterior vreo cinci cărți de Éric-Emmanuel Schmitt și subiectele mi s-au părut suficient de accesibile. ,,Cea mai frumoasă carte din lume” – titlu ușor narcisist, volum de povestiri; similar cu Alice Munro – ne propune întâmplări la care nu ne-am fi gândit niciodată, dar care devin posibile. Poate cea mai cunoscută este însă ,,Oscar și Tanti Roz” – o cărticică de 114 pagini, care se citește într-o oră și se simte o viață. De celelalte nu îmi amintesc prea mult. Nu este, din acest motiv, un autor pe care să-l caut, ci unul pe care îl citesc din întâmplare.
Deși intenționez să scriu aici despre cât mai multe dintre cărțile pe care le citesc, nu am pornit cu acest gând legat de ,,Noaptea de foc”.
Avem, de astă dată, o călătorie personală. Cu toate că pleacă în Sahara cu scopul de a scrie un scenariu de film biografic, nu suntem lămuriți cu privire la rezultatul acesta profesional, ci cu privire la un episod autobiografic din viața sa.
Mă cheamă Éric-Emmanuel Schmitt, sunt fiul lui Paul Schmitt și exist.
Filosof, este într-o continuă căutare a sensului vieții și repetă mai multe fraze ca pe mantre de-a lungul textului.
Adevărata mea față mă așteaptă pe-acolo, pe undeva.
Spre deosebire de colegul său de drumeție, Schmitt leagă discuții cu ceilalți membri ai caravanei. Un episod care îmi va rămâne în memorie este acela în care ghidul lor local, Abayghur, se roagă. Este o imagine a trupului în genunchi, cu apusul în fundal. Momentul duce la discuții pe tema credinței cu o călătoare; fără a intra în polemici adânci, își declară lipsa de credință.
Punctul culminant este pierderea de restul grupului pentru o noapte. Cum e să fii singur, rătăcit, în mijlocul deșertului? Ce situație mai potrivită de a te autoexamina?
Îngropat.
Soluția pe care o găsește pentru a se proteja de frig pe timpul nopții este pământul. Îngropat în nisip, nu îi vine a crede ce greutate poartă. Se contopește cu groapa lui și caută poziția de fetus. Îmi amintește de prima poezie pe care ne-a dat-o profesorul de română din liceu să o comentăm și din care nu-mi mai amintesc decât: ,,O mână de carne/ O palmă de pământ…”
Experiența devine cosmică pentru că sufletul se desparte de trup și călătorește în timp și spațiu. Din nou, am în gând o frază a cărei origine îmi este străină: ,,Oare cum s-o despărți sufletul de trup?” Își numește răpitorul Dumnezeu sau Dumnezeu devine răpitor… În orice caz, la întoarcerea în trup, mintea lui de filosof primește noi sensuri ale existenței.
Totul are un sens. Totul este întemeiat.
Călătoria fizică devine una spirituală. Dacă la începutul drumului îi este străină nevoia lui Abayghur de a se ruga, la final el este este cel care se roagă sub privirea celui din urmă. Schimbarea se produce chiar și asupra unor lucruri simple: dromaderul urât și deformat de la începutul călătoriei devine suplu, blând, sobru.
În epilog, autorul recunoaște cele două nașteri ale sale: 1960 Lyon și 1989 Sahara. Deși nu își propune să te facă să ai credință, ridică semne de întrebare și noi posibilități.
Numele cărții este inspirat de noaptea de foc a lui Pascal (matematicianul care i-a chinuit pe unii dintre noi).
Am mai multe cărți începute pe care plănuiesc să le termin până în 31 ianuarie (când scriu rândurile acestea este 28 ianuarie), dar nu mă pot despărți de amintirile invocate de experiența domnului Schmitt. Sau sunt cuvinte trimise de altcineva?
Petronela Rotar scrie cu stiloul. Autografe pe cărțile ei.
Probabil foarte mulți o cunoașteți pe autoare de la televizor. De altfel, în rolul de reporter am văzut-o pentru prima dată și eu. Abia de doi-trei ani urmăresc acestblogdenervi – nume inspirat, se pare, din Nichita Stănescu.
,,Orbi” este singura carte căreia nu am reușit să-i rezist de Black Friday. Căci și eu, ca orice cititor înrăit, promit de două ori pe lună că nu mai cumpăr cărți anul acesta. Am comandat-o de pe libris.ro și am primit-o la Șt. O. Iosif în Brașov (auzisem că s-a dat ,,pe sub mână” în perioada respectivă așa că am avut noroc).
Inutil să spun că greu m-am dezlipit de ea douăzeci de minute mai târziu, când și-a însușit-o sora mea. Am recuperat-o curând pentru că Anei nu i-a plăcut.
Ca fiecare decembrie și cel al lui 2017 a fost foarte aglomerat așa că am împărțit cartea în două. Am citit prima jumătate în drum spre birou sau în pauze, iar a doua jumătate a fost o răsuflare într-o sâmbătă pe înserat.
Recenziile de pe goodreads vesteau o carte copleșitoare, râuri de lacrimi. N-a fost așa. N-am fost răvășită, iar lectura a decurs lin. Se datorează asta femeii puternice care descrie cu maturitate un episod tulburător.
Uneori, îi venea să iasă pe stradă și să întrebe oamenii, la întâmplare, cum se simt în momentul ăla? Ce trece prin ei? Sunt triști sau furioși? Frustrați? Anxioși? Să îi învețe să caute în ei și apoi să se ducă acasă și să îi întrebe pe cei dragi cum se simt astăzi.
Personajul principal se desprinde dintr-o relație abuzivă, merge la terapie și învață să se cunoască. Despre o relație anterioară cu un bărbat căsătorit primim puține informații. Acțiunea se învârte cel mai mult în jurul poveștii de dragoste dintre Alexa și Călin.
Alexa descrie subiecte delicate și nu suficient de controversate. Violența, controlul vieții sociale, îngrădirea libertății de exprimare sunt adesea ascunse de către victime sau acceptate de societate. Sinceritatea deschide răni. Și ochi. Sapă tranșee de la inimă spre plămâni și în mușchii mâinilor. Confesiunea ei poate fi deopotrivă a unei femei sau a unui bărbat.
Fiind autorul lunii ianuarie pe libris, este foarte probabil să primiți cartea cu autograf dacă vă grăbiți să o comandați.
Este prima întâlnire cu o carte a Petronelei Rotar. Nu o includ în topul scriitorilor mei preferați, dar m-a convins să îi citesc și celalte cărți.
Încerc să citesc anul acesta mai mulți autori români contemporani și, în general, cărți mai serioase 🙂 Recomandările sunt binevenite.
Brăduț, lumânări, miros de cozonac, cei mai dragi oameni și multe cadouri – decembrie este luna cea mai hyggelig datorită Crăciunului.
Numărătoarea inversă a început și știu că nu doar cei mici așteaptă împodobirea bradului.
Probabil că nu există moment mai potrivit să citești “Mica enciclopedie Hygge”, dar dacă ești în oricare alt moment al anului, nu ezita. Meik Wiking este directorul Institutului de Cercetare a Fericirii din Copenhaga – da, există un astfel de institut și fericirea mai este cercetată și de alții în afară de cercetătorii britanici, americani și, mai nou, chinezi.
De ce Copenhaga? Conform mai multor studii europene și mondiale, danezii sunt cel mai fericit popor și asta se datorează, se pare, conceptului de hygge.
Biroul într-o zi bună 🙂
Hygge nu are o definiție foarte exactă, dar toate exemplele duc la exprimarea unei stări de bine. Varianta potrivită a autorului (și a mea) este “ciocolată fierbinte la lumina lumânărilor“.
Citind micuța carte, am înțeles importanța lucrurilor care ne fac să ne simțim în siguranță sau care ne fac să simțim bucurie. Am citit-o cu aproape un an în urmă și am descoperit sensul expresiei “cele mai frumoase lucruri în viață sunt gratis”.
Momentele hyggelig din copilărie au fost legate de bunici: creioane vechi și bucăți mici de hârtie galbenă pe care rezolvam problemele de logică ale bunicului; cântecul bunicii pentru floricele de porumb. Cam așa e și cu îmbrăcămintea hygge: pulovere tricotate, șosete de lână, fulare uriașe.
Am găsit în carte două lucruri mandatorii pentru viață: cărțile și cafeaua.
Tsundoku (japoneză) – achiziționarea constantă de cărți pe care nu le citești niciodată – motto-ul oricărui dependent 🙂
Conform filosofiei daneze, centrul fericirii este timpul petrecut cu oamenii dragi. Vă provoc să încetiniți puțin ritmul în zilele dinainte de Crăciun și să petreceți mai mult timp împreună.
Kaffehygge – “Trăiește-ți viața azi ca și cum nu ar mai exista cafea mâine.” Cam în același timp cu citirea cărții, am descoperit Coffee 2 Go și, credeți-mă, dacă avem ninsoare și ger cafeaua devine foarte hyggelig. Tot la kaffehygge intră cafeaua la birou (cactusul mic și norocos tot aici era – rip).
PS: Meik Wikking a fost luna trecută la Gaudeamus cu ocazia lansării cărții “Mica enciclopedie Lykke. În căutarea celor mai fericiți oameni din lume”. Abia aștept să o citesc.
PPS: am uitat de: ceai, lumânări, bomboane, perne, pături pufoase, vin fiert, hyggekrog, gløgg, șemineu, fotoliu, prăjituri, etc., etc.
