Știți cărțile pe care le-am citit în copilărie și pare că a fost singura etapă în care aveau și alte sensuri în afară de nostalgie? Am crescut cu Singur pe lume, Tom Sawyer și La Medeleni.
Mă gândeam că n-o să mai găsesc vreo carte pentru copii, pe care să o citesc acum, ca om mare și să simt că fac parte din poveste. Și, iată, unde era. Read more
Mulți sunt cei care au încercat de-a lungul timpului să descopere adevărata identitate a celei sau celui care stă sub pseudonimul Elenei Ferrante. Mie îmi place să cred că este femeie și că personajele cărților există acolo, undeva.
Publicată pentru prima dată în 1992, autoarea a reușit să se mențină în anonimat. De altfel, ziaristul Claudio Gatti a fost aspru criticat atât de editura autoarei, cât și de fanii acesteia și de alți scriitori atunci când a „demascat-o” în 2016.
De ceva timp urmăream să-mi cumpăr „Prietena mea genială”, dar de fiecare dată mă pierdeam cu titluri aparent mai interesante. Regret acum, ținând cont că niciuna dintre achizițiile din ultimii doi ani nu se ridică la nivelul Tetralogiei. Cum colegele mele de birou sunt iubitoare de cărți, am avut norocul ca una dintre ele să-și cumpere cele patru volume și să mi le împrumute.
Dacă Accabadora și Tărâmul lămâilor au stârnit un dor de Sicilia, la fel s-a întâmplat cu Napoli în cazul Tetralogiei Napolitane. Trebuie să plănuiesc un ♥ city break ♥
Romanul este construit în jurul poveștii a două prietene: Lenú ( sau Lenuccia, Elena Greco) și Lina (sau Lila, Raffaella Cerullo). Ambele provin din familii sărace și răzbat către un viitor mai bun.
Primul volum, Prietena mea genială, debutează în copilăria celor două fete. După ce primesc o sumă de bani într-o oarecare împrejurare, își cumpără o carte. Lectura le determină să plănuiască să devină scriitoare și să schimbe lumea cu romanele lor. Totodată, începe competiția dintre cele două la învățătură – aceasta le va urmări întreaga viață. Lina demonstrează că are talent prin scrierea unei povestiri, iar Lenú compensează prin perseverență.
Povestea noului nume este a doua carte din serie și prima ruptură majoră dintre cele două. În timp ce una continuă studiile, cealaltă devine casnică. O serie de personaje influențează viața cartierului napolitan, chiar dacă multe dintre ele au impresia că Lina este cea care îi manipulează pe toți.
În Cei care pleacă și cei care rămân personajele cu care ne-am obișnuit ajung adulți în adevăratul sens al cuvântului și urmează drumuri diferite. Elena devine o femeie cu aspirații de intelectual care aderă la ideile bărbaților de care se îndrăgostește, iar Lina intră într-o perioadă de declin pentru a-și reveni până la sfârşitul celei de-a treia cărți. Legătura dintre ele, invizibilă, rămâne la fel de puternică. Lenú nu încetează să se compare cu prietena ei. Din pacate, gândurile Linei rămân un mister.
— Chiar dacă ești mai bună decât mine, chiar dacă știi mai multe lucruri, nu mă părăsi.
Ultimul volum, Povestea fetiței pierdute, ne prezintă un cartier diferit de cel al copilăriei, dar în care se regăsesc deopotrivă urmele trecutului și probleme moderne. Cele două prietene se confruntă cu diverse probleme în educația propriilor copii. Punctul culminant al poveștii este abrupt și dureros.
Lenú și Lina nu se caută pentru lungi perioade de timp pentru ca întotdeauna să se reîntoarcă la prietenia lor. Prin cuvinte alese cu dibăcie Lina provoacă suferință și Lenú are impresia că o face cu ură. Rareori, în momente de slăbiciune, Lina își declară dependența de prietena ei.
Tu ești blândă, Lenú, cu mine ai avut multă răbdare. (…) De aceea, te rog, daca te jignesc, dacă-ți spun lucruri urâte, tu astupă-ți urechile, nu vreau să fac asta, dar o fac. Te rog, te rog să nu mă părăsești acum, altfel mă prăbușesc.
Tabloul cartierului și al Italiei sunt completate de probleme istorice, politice și sociale la care personajele noastre nu sunt doar observatori. Găsesc din nou, ca și în Accabadora, asemănări cu societatea noastră și probleme comune: lipsa dreptului la educație, violența domestică, corupția și altele.
Încă n-am întâlnit om care să citească Tetralogia Napolitană și să nu-i placă. Abia aștept să citesc Fiica ascunsă – sunt sigură că va fi tot o delectare.
Se spune că atunci când îți amintești ceva nu este originalul, ci ultima amintire a acelui lucru. Vă regăsiți, poate, în amintiri fabricate din copilărie. Ceva ce ai impresia că s-a întâmplat și despre care poți povesti în detaliu, dar știi de fiecare dată că ai inventat puțin.
Masa pisicii este echivalentul mesei de lângă boxe din zilele noastre, locul cel mai puțin privilegiat de la o cină. Deși este denumită încă din primele pagini, niciunul dintre comeseni nu pare deranjat.
Lucrurile interesante și importante se petrec mai tot timpul în taină, în locuri unde puterea lipsește.
Eroul împrumută numele autorului – Michael – și începe o aventură pe mare împreună cu alți doi băieți care îi devin prieteni. Firi extrem de diferite, cei trei au în comun curiozitatea specifică vârstei la care își păstreaza încă inocența. Explorează pachebotul și întâlnesc oameni de diverse categorii, mai mult sau mai puțin onorabili.
Romanul este presărat cu fragmente care aduc în prezent universul copilăriei. Dramele de pe vas, cum ar fi moartea unui călător bogat sau evadarea unui deținut, îi terifiază pe cei trei eroi, dar nu îi impiedică să trăiască experiențe la limita dintre fantastic și real.
Călătorind neînsoțiți și doar supravegheați de la distanță, încearcă să intre în drepturi depline în lumea oamenilor mari, dar sunt dați de gol de ludicul unor situații.
Un vânzător de covoare ne-a făcut semne cu mâna, ne-a oferit ceai, iar noi am stat o vreme cu el, am râs când râdea și el și am dat din cap când dădea și el.
În partea a doua a cărții, predomină povestiri din viața de adult a lui Michael. Reîntâlnește personaje de pe vas și își dă seama că fiecare a avut o perspectivă diferită asupra călătoriei. Părerile tuturor se pun de acord asupra faptului că cei trei nu au ocolit niciun pericol.
Sunt subiectivă pentru că cel mai mult mi-am dorit să aflu ce avea domnișoara Lasqueti cu toate cărțile pe care le arunca din senin în mare. Se pare că erau romane polițiste.
Michael Ondaatje mă derutează de fiecare dată prin titlurile cărților sale. Am făcut cunoștință cu el acum mulți ani, când am văzut pentru prima dată ecranizarea romanului “Pacientul englez“. Abia de curând, să tot fie vreo trei ani, am citit cartea. Atunci m-a păcălit pentru că pacientul englez era ungur, iar acum n-am găsit nicio pisică în toată cartea (dacă o găsește cineva, let me know).
“Masa pisicii” plantează melancolie în sufletele cititorilor. Ondaatje jonglează cu naivitatea copilului și pragmatismul adultului și ne aduce aproape de visele din copilărie.