Mi se întâmplă tot mai des în ultima vreme să rămân blocată în universul vreunei cărți; nu reușesc să citesc altceva sau să scriu o perioadă. Mihaela îi spune reading slump.

Am citit anterior vreo cinci cărți de Éric-Emmanuel Schmitt și subiectele mi s-au părut suficient de accesibile. ,,Cea mai frumoasă carte din lume” – titlu ușor narcisist, volum de povestiri; similar cu Alice Munro – ne propune întâmplări la care nu ne-am fi gândit niciodată, dar care devin posibile. Poate cea mai cunoscută este însă ,,Oscar și Tanti Roz” – o cărticică de 114 pagini, care se citește într-o oră și se simte o viață. De celelalte nu îmi amintesc prea mult. Nu este, din acest motiv, un autor pe care să-l caut, ci unul pe care îl citesc din întâmplare.

Deși intenționez să scriu aici despre cât mai multe dintre cărțile pe care le citesc, nu am pornit cu acest gând legat de ,,Noaptea de foc”.

Avem, de astă dată, o călătorie personală. Cu toate că pleacă în Sahara cu scopul de a scrie un scenariu de film biografic, nu suntem lămuriți cu privire la rezultatul acesta profesional, ci cu privire la un episod autobiografic din viața sa.

Mă cheamă Éric-Emmanuel Schmitt, sunt fiul lui Paul Schmitt și exist.

Filosof, este într-o continuă căutare a sensului vieții și repetă mai multe fraze ca pe mantre de-a lungul textului.

Adevărata mea față mă așteaptă pe-acolo, pe undeva.

Spre deosebire de colegul său de drumeție, Schmitt leagă discuții cu ceilalți membri ai caravanei. Un episod care îmi va rămâne în memorie este acela în care ghidul lor local, Abayghur, se roagă. Este o imagine a trupului în genunchi, cu apusul în fundal. Momentul duce la discuții pe tema credinței cu o călătoare; fără a intra în polemici adânci, își declară lipsa de credință.

Punctul culminant este pierderea de restul grupului pentru o noapte. Cum e să fii singur, rătăcit, în mijlocul deșertului? Ce situație mai potrivită de a te autoexamina?

Îngropat.

Soluția pe care o găsește pentru a se proteja de frig pe timpul nopții este pământul. Îngropat în nisip, nu îi vine a crede ce greutate poartă. Se contopește cu groapa lui și caută poziția de fetus. Îmi amintește de prima poezie pe care ne-a dat-o profesorul de română din liceu să o comentăm și din care nu-mi mai amintesc decât: ,,O mână de carne/ O palmă de pământ…”

Experiența devine cosmică pentru că sufletul se desparte de trup și călătorește în timp și spațiu. Din nou, am în gând o frază a cărei origine îmi este străină: ,,Oare cum s-o despărți sufletul de trup?” Își numește răpitorul Dumnezeu sau Dumnezeu devine răpitor… În orice caz, la întoarcerea în trup, mintea lui de filosof primește noi sensuri ale existenței.

Totul are un sens. Totul este întemeiat.

Călătoria fizică devine una spirituală. Dacă la începutul drumului îi este străină nevoia lui Abayghur de a se ruga, la final el este este cel care se roagă sub privirea celui din urmă. Schimbarea se produce chiar și asupra unor lucruri simple: dromaderul urât și deformat de la începutul călătoriei devine suplu, blând, sobru.

În epilog, autorul recunoaște cele două nașteri ale sale: 1960 Lyon și 1989 Sahara. Deși nu își propune să te facă să ai credință, ridică semne de întrebare și noi posibilități.

Numele cărții este inspirat de noaptea de foc a lui Pascal (matematicianul care i-a chinuit pe unii dintre noi).

Am mai multe cărți începute pe care plănuiesc să le termin până în 31 ianuarie (când scriu rândurile acestea este 28 ianuarie), dar nu mă pot despărți de amintirile invocate de experiența domnului Schmitt. Sau sunt cuvinte trimise de altcineva?