Marți poezim (#2) – Omul comun/ Nicolae Labiș

Omul comun – Nicolae Labiș

IMG_20180311_201434.jpg

Văd o-nserare plină de lumină
Plutind pe bucla unui brâu de brad,
În mijloc e poiana-n lună mată,
Și-ntr-însa cineva a desenat
Copilul pur pe care altădată
Așa precum pe mine l-a chemat.

Copilul mișcă buzele și-ngaimă:
“Ești rău, străine. Lămurit eu nu știu,
Dar te-am văzut și-n vis și se făcea
Cum cineva pe oameni îi lovește –
Slugarnic tu rânjeai în dreapta sa.”
Read more

Ikigai – un scop în viață

De mici auzim că trebuie să ne facem „un scop în viață”.

Se pare că japonezii se pricep cel mai bine la asta. Sunt cei mai longevivi oameni din lume și concurează cu danezii la fericire. Doar că la ei nu vine ca o obligație socială, ci ca un concept de viață. Scopul fiecăruia este de a-și găsi ikigai-ul și de a-l practica până la finalul vieții. Ikigai înseamnă „fericirea de a fi mereu ocupat” și de a face ceea ce îți place. Read more

Marți poezim (#1) – Acuarelă/ Ion Minulescu

Acuarelă – Ion Minulescu

Stanislav Sidorov - paint
Stanislav Sidorov

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Orăşenii, pe trotuare,
Merg ţinându-se de mână,
Şi-n oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână,
De sub vechile umbrele, ce suspină
Şi se-ndoaie,
Umede de-atâta ploaie,
Orăşenii pe trotuare
Par păpuşi automate, date jos din galantare.

 

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Nu răsună pe trotuare
Decât paşii celor care merg ţinându-se de mână,
Numărând
În gând
Cadenţa picăturilor de ploaie,
Ce coboară din umbrele,
Din burlane
Şi din cer
Cu puterea unui ser
Dătător de viaţă lentă,
Monotonă,
Inutilă
Şi absentă…

old hands
Tumblr

Un bătrân şi o bătrână –
Două jucării stricate –
Merg ţinându-se de mână…

În Acuarelă îmi văd profesorii de istorie într-o zi ploiasă de mai (în drum spre teatru).

Poezia a început să-mi placă prin clasa a doua când am recitat Iarna pe uliță vreo patru copii la serbarea de Crăciun. Nu-nțelegeam atunci cum s-au răzbunat norii și ce-o fi ăla năvalnic vuiet (vine de pe drum).

De aceea, n-o să încerc nici acum să scriu ce-a vrut să spună poetul. Uneori, voi adăuga vreunei poezii un citat sau o părere personală, fără reguli.

 

 

iocan – primul

Am citit primul iocan.

Și nu mi-a plăcut așa tare; adică mi-au plăcut doar vreo trei povestiri.

Cel mai mult Cinci proze foarte scurte. Am aflat că sunt 101 povestiri din câte 101 cuvinte adunate într-o carte pe care vreau să o cumpăr.

Și cea cu Florinel. Și Mașina neagră… Și cea cu băiețeii și cățelul.

Bine, vreo cinci.

IMG_20180311_214907.jpg

N-am fost impresionată până peste cap, dar am văzut că-n iocan 2 semnează și Andrei Crăciun, iar Pălăria abastră și alte povestiri și a fost o carte greu de lăsat din mână.

Plusuri tehnice: forma cărții, hârtia de calitate, reclamele – sursă de inspirație pentru alte cărți de povestiri.

Structura: doi autori străini cunoscuți, mai mulți scriitori români – aleși fără inhibiții, un scriitor român uitat. Se va păstra și în numerele următoare.

Este un imbold să citesc mai multă proză scrisă, poezii și să încerc genuri noi. O să-i caut pe Dan Rhodes, Diana Bădică, Florin Lăzărescu.

Mi-am luat cadou de primăvară toate cele cinci reviste apărute până acum și o încep repejor pe a doua.

Brené Brown – un fel de Coelho al dezvoltării personale

Din când în când mai pun mâna pe câte o carte de dezvoltare personală, dar nu cred că voi deveni nicicând o fană a genului.

Brené Brown este o autoare la modă, care a apărut în diverse reviste (Self și Elle), la radio și televiziune și a fost chiar citată de Oprah. Am văzut chiar vorbe de duh din doamna Brown la o amică de pe facebook.

În general cărțile de acest gen au titluri dubioase, așa că nu m-am speriat de: „Darurile imperfecțiunii. Renunță la cel care crezi că trebuie să fii și acceptă-te așa cum ești. Ghid pentru o viață trăită din toama inima” (aici mai era un set de ghilimele, dar m-au pierdut pe drum). Recunosc, n-aș fi citit-o dacă nu mi-ar fi fost recomandată de un om de încredere (-5 puncte).

IMG_20180304_140435.jpg

Cum e firesc, avem 10 pași pentru a ajunge în absolutul vieții trăite din toată inima – orice ar înseamna asta. Fiecare pas este descris într-un capitol care se încheie cu îndemnul: „Sapă adânc”. Nu prea adânc, atât cât să citești cum a reușit autoarea să rezolve respectivul pas și să nu înțelegi ce ai de făcut.

Faptul că pe fiecare pagină apare cel puțin o dată „eu am făcut…”, „eu am studiat…”, „studiile mele…” îmi amintește de Fluturii autohtoni. De altfel, rezultatele studiilor sunt reflectate doar prin schimbări produse în viața autoarei.

Nu vreau să învinuiesc faptul că citește cel puțin o dată pe an Alchimistul pentru toate clișeele, dar sigur îl face mândru pe Coelho.

Era cât pe ce să cedez la reinterpretarea unui citat de-al lui Mark Twain („Dansează ca și cum nu te-ar vedea nimeni. Cântă ca și cum nu te-ar asculta nimeni. Iubește ca și cum nu ai putea fi niciodată rănit și trăiește ca și cum te-ai afla în Paradis”), ca pe rezultat al unei analize proprii de doi ani.

Râsul, cântecul și dansul creează conexiuni emoționale și spirituale. Ele ne reamintesc de singurul lucru care contează cu adevărat atunci când ne dorim mângâiere, inspirație, o sărbătoare sau vindecare: faptul că nu suntem singuri.

N-am renunțat cu speranța vreunei revelații la final. Nada. Așa îmi dau seama că mai trebuie să abandonez câte o carte pe la mijloc.

abandon bookg
Business Insider

Pentru colegii mei de birou: nu e o „spălare de creier” pe care să v-o recomand.