Omul comun – Nicolae Labiș
Văd o-nserare plină de lumină
Plutind pe bucla unui brâu de brad,
În mijloc e poiana-n lună mată,
Și-ntr-însa cineva a desenat
Copilul pur pe care altădată
Așa precum pe mine l-a chemat.
Copilul mișcă buzele și-ngaimă:
“Ești rău, străine. Lămurit eu nu știu,
Dar te-am văzut și-n vis și se făcea
Cum cineva pe oameni îi lovește –
Slugarnic tu rânjeai în dreapta sa.”
“Ce vrei, copile? Nu mă poți cunoaște!
De ce-mi privești în suflet ca-ntr-un sac?
Vezi bine, nu sunt jucării într-însul.”
Si-năbușit a trebuit să tac.
“Îmi privesc fotografiile vechi…
Ce-i cu voi, copilași? Pentru ce purtați numele meu?…”
G. Calinescu
Mai sus este doar o parte din Omul comun, cea pe care ne-a recitat-o dl Neagu. Dumnealui mi-a fost profesor de română în liceu și mentor și probabil îl veți mai întâlni în scrierile mele. Au trecut doi ani de când l-am pierdut și încă regret că n-am împărtășit suficientă poezie. I se datorează seria de poezii.
Citatul din Călinescu a fost alăturat versurilor de însuși poetul. Probabil le-am auzit împreună și de aceea nu le concep separat.