Odă (în metru antic) – Mihai Eminescu
Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Marți poezim (#3) – lanțuri care te îmbrățișează subit/ Vlad A. Gheorghiu
lanțuri care te îmbrățișează subit – Vlad A. Gheorghiu
tu ai fost crescută singură
și nu ai înțeles rostul
lucrurilor ai stat mereu departe
de probleme și când ai fost animalul
biciuit te-ai ridicat de jos și
Marți poezim (#2) – Omul comun/ Nicolae Labiș
Omul comun – Nicolae Labiș
Văd o-nserare plină de lumină
Plutind pe bucla unui brâu de brad,
În mijloc e poiana-n lună mată,
Și-ntr-însa cineva a desenat
Copilul pur pe care altădată
Așa precum pe mine l-a chemat.
Copilul mișcă buzele și-ngaimă:
“Ești rău, străine. Lămurit eu nu știu,
Dar te-am văzut și-n vis și se făcea
Cum cineva pe oameni îi lovește –
Slugarnic tu rânjeai în dreapta sa.” Read more
Ikigai – un scop în viață
De mici auzim că trebuie să ne facem „un scop în viață”.
Se pare că japonezii se pricep cel mai bine la asta. Sunt cei mai longevivi oameni din lume și concurează cu danezii la fericire. Doar că la ei nu vine ca o obligație socială, ci ca un concept de viață. Scopul fiecăruia este de a-și găsi ikigai-ul și de a-l practica până la finalul vieții. Ikigai înseamnă „fericirea de a fi mereu ocupat” și de a face ceea ce îți place. Read more
Marți poezim (#1) – Acuarelă/ Ion Minulescu
Acuarelă – Ion Minulescu
În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Orăşenii, pe trotuare,
Merg ţinându-se de mână,
Şi-n oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână,
De sub vechile umbrele, ce suspină
Şi se-ndoaie,
Umede de-atâta ploaie,
Orăşenii pe trotuare
Par păpuşi automate, date jos din galantare.
În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Nu răsună pe trotuare
Decât paşii celor care merg ţinându-se de mână,
Numărând
În gând
Cadenţa picăturilor de ploaie,
Ce coboară din umbrele,
Din burlane
Şi din cer
Cu puterea unui ser
Dătător de viaţă lentă,
Monotonă,
Inutilă
Şi absentă…
Un bătrân şi o bătrână –
Două jucării stricate –
Merg ţinându-se de mână…
În Acuarelă îmi văd profesorii de istorie într-o zi ploiasă de mai (în drum spre teatru).
Poezia a început să-mi placă prin clasa a doua când am recitat Iarna pe uliță vreo patru copii la serbarea de Crăciun. Nu-nțelegeam atunci cum s-au răzbunat norii și ce-o fi ăla năvalnic vuiet (vine de pe drum).
De aceea, n-o să încerc nici acum să scriu ce-a vrut să spună poetul. Uneori, voi adăuga vreunei poezii un citat sau o părere personală, fără reguli.
iocan – primul
Am citit primul iocan.
Și nu mi-a plăcut așa tare; adică mi-au plăcut doar vreo trei povestiri.
Cel mai mult Cinci proze foarte scurte. Am aflat că sunt 101 povestiri din câte 101 cuvinte adunate într-o carte pe care vreau să o cumpăr.
Și cea cu Florinel. Și Mașina neagră… Și cea cu băiețeii și cățelul.
Bine, vreo cinci.
N-am fost impresionată până peste cap, dar am văzut că-n iocan 2 semnează și Andrei Crăciun, iar Pălăria abastră și alte povestiri și a fost o carte greu de lăsat din mână.
Plusuri tehnice: forma cărții, hârtia de calitate, reclamele – sursă de inspirație pentru alte cărți de povestiri.
Structura: doi autori străini cunoscuți, mai mulți scriitori români – aleși fără inhibiții, un scriitor român uitat. Se va păstra și în numerele următoare.
Este un imbold să citesc mai multă proză scrisă, poezii și să încerc genuri noi. O să-i caut pe Dan Rhodes, Diana Bădică, Florin Lăzărescu.
Mi-am luat cadou de primăvară toate cele cinci reviste apărute până acum și o încep repejor pe a doua.
Brené Brown – un fel de Coelho al dezvoltării personale
Din când în când mai pun mâna pe câte o carte de dezvoltare personală, dar nu cred că voi deveni nicicând o fană a genului.
Brené Brown este o autoare la modă, care a apărut în diverse reviste (Self și Elle), la radio și televiziune și a fost chiar citată de Oprah. Am văzut chiar vorbe de duh din doamna Brown la o amică de pe facebook.
În general cărțile de acest gen au titluri dubioase, așa că nu m-am speriat de: „Darurile imperfecțiunii. Renunță la cel care crezi că trebuie să fii și acceptă-te așa cum ești. Ghid pentru o viață trăită din toama inima” (aici mai era un set de ghilimele, dar m-au pierdut pe drum). Recunosc, n-aș fi citit-o dacă nu mi-ar fi fost recomandată de un om de încredere (-5 puncte).
Cum e firesc, avem 10 pași pentru a ajunge în absolutul vieții trăite din toată inima – orice ar înseamna asta. Fiecare pas este descris într-un capitol care se încheie cu îndemnul: „Sapă adânc”. Nu prea adânc, atât cât să citești cum a reușit autoarea să rezolve respectivul pas și să nu înțelegi ce ai de făcut.
Faptul că pe fiecare pagină apare cel puțin o dată „eu am făcut…”, „eu am studiat…”, „studiile mele…” îmi amintește de Fluturii autohtoni. De altfel, rezultatele studiilor sunt reflectate doar prin schimbări produse în viața autoarei.
Nu vreau să învinuiesc faptul că citește cel puțin o dată pe an Alchimistul pentru toate clișeele, dar sigur îl face mândru pe Coelho.
Era cât pe ce să cedez la reinterpretarea unui citat de-al lui Mark Twain („Dansează ca și cum nu te-ar vedea nimeni. Cântă ca și cum nu te-ar asculta nimeni. Iubește ca și cum nu ai putea fi niciodată rănit și trăiește ca și cum te-ai afla în Paradis”), ca pe rezultat al unei analize proprii de doi ani.
Râsul, cântecul și dansul creează conexiuni emoționale și spirituale. Ele ne reamintesc de singurul lucru care contează cu adevărat atunci când ne dorim mângâiere, inspirație, o sărbătoare sau vindecare: faptul că nu suntem singuri.
N-am renunțat cu speranța vreunei revelații la final. Nada. Așa îmi dau seama că mai trebuie să abandonez câte o carte pe la mijloc.
Pentru colegii mei de birou: nu e o „spălare de creier” pe care să v-o recomand.
„Mica enciclopedie Likke” – există oameni fericiți?
Exercițiu: încearcă să îi explici unui copil bucuria din timpul jocului în contrast cu bucuria de a câștiga.
Da… Cam așa de greu trebuie să le fie celor de la Institutul de Cercetare a Fericirii din Copenhaga să explice ce anume este fericirea și unde îi găsim pe oamenii care trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți. Sigur este un subiect care va dăinui mulți ani și care poate nu va fi elucidat nicicând.
Ziceam aici că abia aștept să citesc „Mica enciclopedie Lykke. În căutarea celor mai fericiți oameni din lume”. Problem solved. Este încă o cărticică despre fericire de la Meik Wiking. De această dată, termenul lykke este tradus exact prin fericire și farmecul este redus.
Recunosc, nu m-a prins atât de tare ca prima enciclopedie deoarece conține mai multe statistici decât lucruri drăgălașe.
De exemplu, începe cu o clasificare a fericirii în trei dimensiuni. Fericirea afectivă este descrisă oarecum în hygge și se referă la fericirea de moment. Fericirea cognitivă este fericirea generală pe care se axează cartea despre lykke. Dimensiunea eudemonică a fericirii este un concept nou și vechi totodată, fiind amintit Aristotel care considera viața plină de sens și scop centrul fericirii. Legat de a treia dimensiune, am citit de curând „Ikigai. Secrete japoneze pentru o viață lungă și fericită” despre care sper să scriu în curând. Poate clasificările sunt o problemă doar pentru mine.
Și dacă tot vorbim de statistici, se pare că România se situează pe locul 57 în lume în topul fericirii (din 155). Frații noștri din Moldova sunt pe locul 56.
Sunt analizate pe rând: banii, fericirea, libertatea, încrederea, bunătatea și faptul de a fi împreună.
Priceless sunt câteva ponturi pentru fericire: cumpără ceva ce vei folosi peste câteva luni (un city break ♥), ieși la plimbare cu bicicleta (sper să vină primăvara), adoptă un bunic, citește beletristică (dezvoltă empatia), oferă zâmbete (sunt gratis).
Dacă subtitlul enciclopediei hygge, „Rețeta daneză a fericirii”, se apropie oarecum de realitate, „În căutarea celor mai fericiți oameni din lume” m-a păcălit. Pentru mine este forțată apariția cărții și puteam trăi liniștită doar cu prima.
PS: azi este Ziua Internațională Hygge – puneți mâna pe: ciocolată caldă, mănuși, fulareeeee, lumânări.
O prietenie dureroasă – „Tetralogia Napolitană”
Mulți sunt cei care au încercat de-a lungul timpului să descopere adevărata identitate a celei sau celui care stă sub pseudonimul Elenei Ferrante. Mie îmi place să cred că este femeie și că personajele cărților există acolo, undeva.
Publicată pentru prima dată în 1992, autoarea a reușit să se mențină în anonimat. De altfel, ziaristul Claudio Gatti a fost aspru criticat atât de editura autoarei, cât și de fanii acesteia și de alți scriitori atunci când a „demascat-o” în 2016.
De ceva timp urmăream să-mi cumpăr „Prietena mea genială”, dar de fiecare dată mă pierdeam cu titluri aparent mai interesante. Regret acum, ținând cont că niciuna dintre achizițiile din ultimii doi ani nu se ridică la nivelul Tetralogiei. Cum colegele mele de birou sunt iubitoare de cărți, am avut norocul ca una dintre ele să-și cumpere cele patru volume și să mi le împrumute.
Dacă Accabadora și Tărâmul lămâilor au stârnit un dor de Sicilia, la fel s-a întâmplat cu Napoli în cazul Tetralogiei Napolitane. Trebuie să plănuiesc un ♥ city break ♥
Romanul este construit în jurul poveștii a două prietene: Lenú ( sau Lenuccia, Elena Greco) și Lina (sau Lila, Raffaella Cerullo). Ambele provin din familii sărace și răzbat către un viitor mai bun.
Primul volum, Prietena mea genială, debutează în copilăria celor două fete. După ce primesc o sumă de bani într-o oarecare împrejurare, își cumpără o carte. Lectura le determină să plănuiască să devină scriitoare și să schimbe lumea cu romanele lor. Totodată, începe competiția dintre cele două la învățătură – aceasta le va urmări întreaga viață. Lina demonstrează că are talent prin scrierea unei povestiri, iar Lenú compensează prin perseverență.
Povestea noului nume este a doua carte din serie și prima ruptură majoră dintre cele două. În timp ce una continuă studiile, cealaltă devine casnică. O serie de personaje influențează viața cartierului napolitan, chiar dacă multe dintre ele au impresia că Lina este cea care îi manipulează pe toți.
În Cei care pleacă și cei care rămân personajele cu care ne-am obișnuit ajung adulți în adevăratul sens al cuvântului și urmează drumuri diferite. Elena devine o femeie cu aspirații de intelectual care aderă la ideile bărbaților de care se îndrăgostește, iar Lina intră într-o perioadă de declin pentru a-și reveni până la sfârşitul celei de-a treia cărți. Legătura dintre ele, invizibilă, rămâne la fel de puternică. Lenú nu încetează să se compare cu prietena ei. Din pacate, gândurile Linei rămân un mister.
— Chiar dacă ești mai bună decât mine, chiar dacă știi mai multe lucruri, nu mă părăsi.
Ultimul volum, Povestea fetiței pierdute, ne prezintă un cartier diferit de cel al copilăriei, dar în care se regăsesc deopotrivă urmele trecutului și probleme moderne. Cele două prietene se confruntă cu diverse probleme în educația propriilor copii. Punctul culminant al poveștii este abrupt și dureros.
Lenú și Lina nu se caută pentru lungi perioade de timp pentru ca întotdeauna să se reîntoarcă la prietenia lor. Prin cuvinte alese cu dibăcie Lina provoacă suferință și Lenú are impresia că o face cu ură. Rareori, în momente de slăbiciune, Lina își declară dependența de prietena ei.
Tu ești blândă, Lenú, cu mine ai avut multă răbdare. (…) De aceea, te rog, daca te jignesc, dacă-ți spun lucruri urâte, tu astupă-ți urechile, nu vreau să fac asta, dar o fac. Te rog, te rog să nu mă părăsești acum, altfel mă prăbușesc.
Tabloul cartierului și al Italiei sunt completate de probleme istorice, politice și sociale la care personajele noastre nu sunt doar observatori. Găsesc din nou, ca și în Accabadora, asemănări cu societatea noastră și probleme comune: lipsa dreptului la educație, violența domestică, corupția și altele.
Încă n-am întâlnit om care să citească Tetralogia Napolitană și să nu-i placă. Abia aștept să citesc Fiica ascunsă – sunt sigură că va fi tot o delectare.
,,Noaptea de foc” – când universul cărții te absoarbe
Mi se întâmplă tot mai des în ultima vreme să rămân blocată în universul vreunei cărți; nu reușesc să citesc altceva sau să scriu o perioadă. Mihaela îi spune reading slump.
Am citit anterior vreo cinci cărți de Éric-Emmanuel Schmitt și subiectele mi s-au părut suficient de accesibile. ,,Cea mai frumoasă carte din lume” – titlu ușor narcisist, volum de povestiri; similar cu Alice Munro – ne propune întâmplări la care nu ne-am fi gândit niciodată, dar care devin posibile. Poate cea mai cunoscută este însă ,,Oscar și Tanti Roz” – o cărticică de 114 pagini, care se citește într-o oră și se simte o viață. De celelalte nu îmi amintesc prea mult. Nu este, din acest motiv, un autor pe care să-l caut, ci unul pe care îl citesc din întâmplare.
Deși intenționez să scriu aici despre cât mai multe dintre cărțile pe care le citesc, nu am pornit cu acest gând legat de ,,Noaptea de foc”.
Avem, de astă dată, o călătorie personală. Cu toate că pleacă în Sahara cu scopul de a scrie un scenariu de film biografic, nu suntem lămuriți cu privire la rezultatul acesta profesional, ci cu privire la un episod autobiografic din viața sa.
Mă cheamă Éric-Emmanuel Schmitt, sunt fiul lui Paul Schmitt și exist.
Filosof, este într-o continuă căutare a sensului vieții și repetă mai multe fraze ca pe mantre de-a lungul textului.
Adevărata mea față mă așteaptă pe-acolo, pe undeva.
Spre deosebire de colegul său de drumeție, Schmitt leagă discuții cu ceilalți membri ai caravanei. Un episod care îmi va rămâne în memorie este acela în care ghidul lor local, Abayghur, se roagă. Este o imagine a trupului în genunchi, cu apusul în fundal. Momentul duce la discuții pe tema credinței cu o călătoare; fără a intra în polemici adânci, își declară lipsa de credință.
Punctul culminant este pierderea de restul grupului pentru o noapte. Cum e să fii singur, rătăcit, în mijlocul deșertului? Ce situație mai potrivită de a te autoexamina?
Îngropat.
Soluția pe care o găsește pentru a se proteja de frig pe timpul nopții este pământul. Îngropat în nisip, nu îi vine a crede ce greutate poartă. Se contopește cu groapa lui și caută poziția de fetus. Îmi amintește de prima poezie pe care ne-a dat-o profesorul de română din liceu să o comentăm și din care nu-mi mai amintesc decât: ,,O mână de carne/ O palmă de pământ…”
Experiența devine cosmică pentru că sufletul se desparte de trup și călătorește în timp și spațiu. Din nou, am în gând o frază a cărei origine îmi este străină: ,,Oare cum s-o despărți sufletul de trup?” Își numește răpitorul Dumnezeu sau Dumnezeu devine răpitor… În orice caz, la întoarcerea în trup, mintea lui de filosof primește noi sensuri ale existenței.
Totul are un sens. Totul este întemeiat.
Călătoria fizică devine una spirituală. Dacă la începutul drumului îi este străină nevoia lui Abayghur de a se ruga, la final el este este cel care se roagă sub privirea celui din urmă. Schimbarea se produce chiar și asupra unor lucruri simple: dromaderul urât și deformat de la începutul călătoriei devine suplu, blând, sobru.
În epilog, autorul recunoaște cele două nașteri ale sale: 1960 Lyon și 1989 Sahara. Deși nu își propune să te facă să ai credință, ridică semne de întrebare și noi posibilități.
Numele cărții este inspirat de noaptea de foc a lui Pascal (matematicianul care i-a chinuit pe unii dintre noi).
Am mai multe cărți începute pe care plănuiesc să le termin până în 31 ianuarie (când scriu rândurile acestea este 28 ianuarie), dar nu mă pot despărți de amintirile invocate de experiența domnului Schmitt. Sau sunt cuvinte trimise de altcineva?