Odă (în metru antic) – Mihai Eminescu
Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.
Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce…
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Ne’ndurătoare.
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.
De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Pot să mai re’nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?
Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!
Aud tot mai mulți oameni în ultima vreme spunând că Eminescu este plictisitor. Eu îl găsesc mai sensibil și mai aprope de natură. Departe de ce urmărim noi în epoca ecranelor.
Eminescu a fost, este si va fi PASIUNE… foc bland, dulce dar si aspru. Poate fi plictisitor, parerea mea, doar pentru cei care nu-l inteleg, dar care nici nu fac un efort minim de a-l intelege. Eminescu nu este pentru oricine. E un autor cu un limbaj subtil, de o profunzime sensibila, as putea spune chiar greoi. Ma bucur ca l-ai descoperit, eu il citesc de mica. Ma bucura si mai tare faptul ca ai acelasi sentiment ca si mine: este sensibilitate si natura, greu de gasit acestea in “epoca ecranelor”.
Mi-am amintit că noi ascultam într-o vreme, pe youtube, playlist-uri „romantice“.