piesa de teatru la care nu am mai mers,
drumul spre mare pe care nu l-am mai făcut,
toate nopţile în care nu
te-am mai ţinut în braţe,
cîntecele (pe care nu le-am mai cîntat de atunci),
cărţile pe care am tot încercat să le citesc –
tot deschideam cu sfială cîte una
şi brusc zîmbetul tău îmi apărea dintre rînduri
şi mă speriam că dacă închid la loc coperţile
o să mori –,
toate gîndurile mele care s-au împletit de atunci
într-un mare vuiet îngrozitor
care mă ţine treaz nopţile
– să ştii că încerc să-mi
ocup timpul, ridic privirile în sus,
nu zăresc însă nicio constelaţie
din cauza prafului –
toate frînturile astea stau ca nişte cărţi
necitite din bibliotecă, şi-mi amintesc
de vara aia cînd nu aveam habar
ce-o să se întîmple cu noi.
Sau cu urşii polari.
Sebastian spune că „toată lumea scrie poezii în ziua de azi“. Pentru #marțipoezim caut printre multe versuri și asta nu poate decât să mă bucure.
Chiar dacă apreciez faptul că de vreun an proza scurtă este cea în creștere, poezia este pentru mine nemuritoare și sper ca următoarea ascensiune să îi aparțină.
Share with polar bear sketch
Îmi doream să citesc „Şirul Fibonacci al dispariţiei urşilor polari (capitolele invizibile ale dragostei noastre)” încă de la publicare, dar listele de lectură, timpul, cărțile noi, vechi, împrumutate, abandonate…
Cred că merită un volum tipărit (eu l-aș cumpăra), dar până atunci îl puteți descărca gratuit de pe blogul autorului.
Vă puteți gândi apoi la ce-a vrut să spună poetul cu toți urșii polari.
Iartă-mă
coală albă
că-ţi tulbur liniştea
cu şoapte
aşternute
rânduri
rânduri
urme de gânduri,
ce-aleargă
căutând
căutând
fără să ştie
că sunt,
fără să ştie
c-ascund
Liniştea mea
şi a ta.
Recunosc, nu am auzit de dumneaei până acum. Am găsit antologia din fotografia de mai sus la un anticariat din Brașov și am cumpărat-o pentru că mi-a plăcut foarte mult coperta.
Am aflat de pe site că este Doctor în Matematici și că a publicat multe traduceri și volume proprii de poezie.
Numai doi zănatici ar pleca de acasă în prima zi de Paște.
Dimineață la șase sunt singură pe peronul gării. Băgăjel, ochelari de soare, cafea de două feluri. În ultimul moment, apare încă un călător; știu că este impiegat.
Mi-am amintit că am plecat o dată de la Brașov spre Iași, când aveam vreo zece ani, în Noaptea de Înviere. Spre bunici. Era atât de aglomerat trenul încât de la Ploiești la Iași am încăput doar în spațiul pentru bagaje de pe coridor. Am schimbat vreo trei-patru trenuri până am ajuns la țară și tot ce îmi amintesc este călătoria.
La 6:40 plecarea. În tren, câțiva pescari și noi doi.
Rotbav, casa lui nenea Nicolae; de la care mai lua mama borș acru când rămânea fără.
Apața, strada Gării, casa în care a copilărit dl Neagu – cel care m-a învățat poezii și de la care am moștenit dragostea pentru Hemingway.
Augustin, acolo lucra tata când eram în școala primară; mergeam uneori cu el în ziua de salariu.
Racoș, un pod îngust peste Olt; l-am trecut o dată cu tata și sora mea mijlocie. Știu că a ținut-o de mână doar pe ea, dar nu mi-a fost așa frică.
Alte și alte localități la care nu suntem atenți pentru că ne acaparează (enervează) primul capitol dintr-un roman de Faulkner.
Ne place cu trenul. Timpul zboară.
Beia, impiegatul coboară după aproximativ două ore pentru o tură de zi în gară. Probabil CFR-iștii sunt printre puținii care mai fac naveta cu trenul..
După trei ore ajungem în Sighișoara. Cer senin și cald. Străzile aproape pustii. Mai multe clopote.
Mergem lejer spre cetate. Ne cazăm la Casa Săsească. Recomand pentru primirea caldă, bolul de bomboane din hol, mobilierul și decorurile săsești. Raport calitate-preț foarte bun.
Cât așteptăm să vină recepționerul, vedem un grup de sași care se pregătesc de prima împărășanie la biserica de peste drum. Îmi place că pastorul este prietenos și stă de vorbă cu toată lumea. Din cameră, auzim clopotele la ore fixe.
Mic dejun târziu pe o bancă din spatele primăriei, vedere spre oraș. Nu cred că pleacă vreun copil de la mama în zi de sărbătoare fără o bucățică de pască (jumătate) și câteva feliuțe de cozonac (opt). Am scăpat ca prin urechile acului de drob și ouă roșii.
Ne plimbăm prin cetate. Majoritatea clădirilor sunt zugrăvite de curând în culorii vii. Pe alocuri, pe la porți, sunt ghivece de flori foarte frumos întreținute.
by Tudor
Atmosferă de basm medieval. Pe câte o clădire (biserică sau turn) citesc anul construcției, distrugerea cauzată de lupte sau incendii și anul refacerii. Sunt greu de imaginat lupte într-un astfel de loc.
by Tudor
Sigur toate spiritele sportive (nu) urăsc Scara acoperită. Merită însă urcată din cel puțin două motive: Biserica din Deal și Cimitirul Sașilor.
Biletul de intrare în biserică este 8 lei și include vizita și o mică povestioară. Introverta din mine alege povestea printată, dar jumătății îi place să ciulească urechile așa că mergem pe varianta vorbită; nu mai mult de 2-3 minute de istorie. Am intrat cu frică și la buhuhu – 60 morminte undeva sub altar.
În cimitir, vedem morminte vechi de un secol sau mai mult. E genul în care nu ți-ai dori să fii într-o noapte cu lună plină, dar în care poți petrece plăcut câteva ore pe timp de zi. Din grija față de morminte, înțeleg că sașii își respectă mult strămoșii. Pe o piatră funerară în care ultimul om fusese îngropat acum mai bine de 60 de ani, au fost depuse de curând mai multe coroane. Învățăm să citim în germană.
Vreo două ore (sau mai puțin, dar cine mai ține cont de trecerea timpului?), stăm la soare și citim. Din fericire, sunt multe bănci împrăștiate prin cetate pe care te poți așeza cu o carte.
Am mai făcut vreo două tururi de cetate și luni, când ni s-au alăturat sora și cumnatul.
Din păcate, prea multe opțiuni de luat masa nu sunt în cetate. Mi-aș fi dorit și mai multe cafenele ☕
Foarte important sfat: când călătoriți cu un plimbăreț profesionist, întrebați doar în gând „ce-o fi pe celălalt deal?“; asta pentru că răspunsul la întrebare s-ar putea să fie vreo 5 km de mers pe jos.
În mai toate excursiile din liceu am fost prin Sighișoara. Acum însă pare cea mai frumoasă. Poate pentru că au fost recondiționate o parte din clădiri.
lanțuri care te îmbrățișează subit – Vlad A. Gheorghiu
tu ai fost crescută singură
și nu ai înțeles rostul
lucrurilor ai stat mereu departe
de probleme și când ai fost animalul
biciuit te-ai ridicat de jos și
Din când în când mai pun mâna pe câte o carte de dezvoltare personală, dar nu cred că voi deveni nicicând o fană a genului.
Brené Brown este o autoare la modă, care a apărut în diverse reviste (Self și Elle), la radio și televiziune și a fost chiar citată de Oprah. Am văzut chiar vorbe de duh din doamna Brown la o amică de pe facebook.
În general cărțile de acest gen au titluri dubioase, așa că nu m-am speriat de: „Darurile imperfecțiunii. Renunță la cel care crezi că trebuie să fii și acceptă-te așa cum ești. Ghid pentru o viață trăită din toama inima” (aici mai era un set de ghilimele, dar m-au pierdut pe drum). Recunosc, n-aș fi citit-o dacă nu mi-ar fi fost recomandată de un om de încredere (-5 puncte).
Cum e firesc, avem 10 pași pentru a ajunge în absolutul vieții trăite din toată inima – orice ar înseamna asta. Fiecare pas este descris într-un capitol care se încheie cu îndemnul: „Sapă adânc”. Nu prea adânc, atât cât să citești cum a reușit autoarea să rezolve respectivul pas și să nu înțelegi ce ai de făcut.
Faptul că pe fiecare pagină apare cel puțin o dată „eu am făcut…”, „eu am studiat…”, „studiile mele…” îmi amintește de Fluturii autohtoni. De altfel, rezultatele studiilor sunt reflectate doar prin schimbări produse în viața autoarei.
Nu vreau să învinuiesc faptul că citește cel puțin o dată pe an Alchimistul pentru toate clișeele, dar sigur îl face mândru pe Coelho.
Era cât pe ce să cedez la reinterpretarea unui citat de-al lui Mark Twain („Dansează ca și cum nu te-ar vedea nimeni. Cântă ca și cum nu te-ar asculta nimeni. Iubește ca și cum nu ai putea fi niciodată rănit și trăiește ca și cum te-ai afla în Paradis”), ca pe rezultat al unei analize proprii de doi ani.
Râsul, cântecul și dansul creează conexiuni emoționale și spirituale. Ele ne reamintesc de singurul lucru care contează cu adevărat atunci când ne dorim mângâiere, inspirație, o sărbătoare sau vindecare: faptul că nu suntem singuri.
N-am renunțat cu speranța vreunei revelații la final. Nada. Așa îmi dau seama că mai trebuie să abandonez câte o carte pe la mijloc.
Petronela Rotar scrie cu stiloul. Autografe pe cărțile ei.
Probabil foarte mulți o cunoașteți pe autoare de la televizor. De altfel, în rolul de reporter am văzut-o pentru prima dată și eu. Abia de doi-trei ani urmăresc acestblogdenervi – nume inspirat, se pare, din Nichita Stănescu.
,,Orbi” este singura carte căreia nu am reușit să-i rezist de Black Friday. Căci și eu, ca orice cititor înrăit, promit de două ori pe lună că nu mai cumpăr cărți anul acesta. Am comandat-o de pe libris.ro și am primit-o la Șt. O. Iosif în Brașov (auzisem că s-a dat ,,pe sub mână” în perioada respectivă așa că am avut noroc).
Inutil să spun că greu m-am dezlipit de ea douăzeci de minute mai târziu, când și-a însușit-o sora mea. Am recuperat-o curând pentru că Anei nu i-a plăcut.
Ca fiecare decembrie și cel al lui 2017 a fost foarte aglomerat așa că am împărțit cartea în două. Am citit prima jumătate în drum spre birou sau în pauze, iar a doua jumătate a fost o răsuflare într-o sâmbătă pe înserat.
Recenziile de pe goodreads vesteau o carte copleșitoare, râuri de lacrimi. N-a fost așa. N-am fost răvășită, iar lectura a decurs lin. Se datorează asta femeii puternice care descrie cu maturitate un episod tulburător.
Uneori, îi venea să iasă pe stradă și să întrebe oamenii, la întâmplare, cum se simt în momentul ăla? Ce trece prin ei? Sunt triști sau furioși? Frustrați? Anxioși? Să îi învețe să caute în ei și apoi să se ducă acasă și să îi întrebe pe cei dragi cum se simt astăzi.
Personajul principal se desprinde dintr-o relație abuzivă, merge la terapie și învață să se cunoască. Despre o relație anterioară cu un bărbat căsătorit primim puține informații. Acțiunea se învârte cel mai mult în jurul poveștii de dragoste dintre Alexa și Călin.
Alexa descrie subiecte delicate și nu suficient de controversate. Violența, controlul vieții sociale, îngrădirea libertății de exprimare sunt adesea ascunse de către victime sau acceptate de societate. Sinceritatea deschide răni. Și ochi. Sapă tranșee de la inimă spre plămâni și în mușchii mâinilor. Confesiunea ei poate fi deopotrivă a unei femei sau a unui bărbat.
Fiind autorul lunii ianuarie pe libris, este foarte probabil să primiți cartea cu autograf dacă vă grăbiți să o comandați.
Este prima întâlnire cu o carte a Petronelei Rotar. Nu o includ în topul scriitorilor mei preferați, dar m-a convins să îi citesc și celalte cărți.
Încerc să citesc anul acesta mai mulți autori români contemporani și, în general, cărți mai serioase 🙂 Recomandările sunt binevenite.
