Cu „Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă” m-am îndrăgostit de omul Murakami. Am primit de la Mihaela vreo patru cărți și am cu ce să aprofundez. Până la urmă i-oi da de capăt.

Deși găsesc limbajul relativ simplu, partea de fantastic care nu lipsește din ce am citit până acum din Murakami (exceptând “Autoportretul…”) mă încurcă.

Eu am ales “Dans, dans, dans” pentru cartea lunii, dar la primele pagini mă simțeam descurajată. Nu reușesc să scap de sentimentul că din romanele lui Murakami îmi scapă ceva. După treizeci de pagini a început să-mi placă și i-am păstrat apoi fiecare minut liber.

Tudor a avansat foarte repede cu cititul și m-am străduit să țin pasul, mai ales că am avut un septembrie aglomerat.

Mie mi-a trezit în special interesul când a ajuns în hotelul nou, care păstra o parte din cel vechi.

Eroul fără nume al cărții se întoarce la hotelul unde a petrecut cu ceva timp înainte cu o fostă iubită, dar nu numai că nu o mai găsește pe aceasta, dar în locul clădirii vechi se află un nou hotel, foarte modern.

În încercarea de a rezolva misterul dispariției fostei iubite, reîntâlnește un fost coleg de școală, se îndrăgostește de o recepționeră de la hotel și se împrietenește cu o fată cu puteri de medium.

De ce mi-a plăcut? Personajele au un pragmatism aproape morbid și umor negru.

He says: O carte mai diferită. Aproape la fel de diferită ca Zgomotul şi furia lui Faulkner. Totul se dezleagă însă, pe parcurs şi ajungi să întelegi toate cauzele. Murakami se foloseste de mult supranatural şi chiar aveam intentia imediată de a-i citi toate cărtile publicate în ordine cronologică. Dar cum cartile sunt multe, mult prea multe şi putin, prea putin timp, mi-am îndreptat atentia si asupra altor autori. Din carte îmi mai aduc aminte de cultura muzicală bogată a personajului principal/autorului, Hawaii si cât de cu capul în nori erau aproape toti. Aşa, ca mine.