unul din cele 2 poeme de vară – Sebastian Mihail

piesa de teatru la care nu am mai mers,
drumul spre mare pe care nu l-am mai făcut,
toate nopţile în care nu
te-am mai ţinut în braţe,
cîntecele (pe care nu le-am mai cîntat de atunci),
cărţile pe care am tot încercat să le citesc –
tot deschideam cu sfială cîte una
şi brusc zîmbetul tău îmi apărea dintre rînduri
şi mă speriam că dacă închid la loc coperţile
o să mori –,
toate gîndurile mele care s-au împletit de atunci
într-un mare vuiet îngrozitor
care mă ţine treaz nopţile
– să ştii că încerc să-mi
ocup timpul, ridic privirile în sus,
nu zăresc însă nicio constelaţie
din cauza prafului –

toate frînturile astea stau ca nişte cărţi
necitite din bibliotecă, şi-mi amintesc
de vara aia cînd nu aveam habar
ce-o să se întîmple cu noi.

Sau cu urşii polari.

Sebastian spune că „toată lumea scrie poezii în ziua de azi“. Pentru #marțipoezim caut printre multe versuri și asta nu poate decât să mă bucure.

Chiar dacă apreciez faptul că de vreun an proza scurtă este cea în creștere, poezia este pentru mine nemuritoare și sper ca următoarea ascensiune să îi aparțină.

Îmi doream să citesc „Şirul Fibonacci al dispariţiei urşilor polari (capitolele invizibile ale dragostei noastre)” încă de la publicare, dar listele de lectură, timpul, cărțile noi, vechi, împrumutate, abandonate…

Cred că merită un volum tipărit (eu l-aș cumpăra), dar până atunci îl puteți descărca gratuit de pe blogul autorului.

Vă puteți gândi apoi la ce-a vrut să spună poetul cu toți urșii polari.